Toate experiențele emoționale avute în copilăria mică au clădit felul în care ne raportăm la noi și la ceilalți, felul în care percepem tot ce ne înconjoară, felul în care ne trăim viața, felul în care comunicăm, felul în care suntem la vârsta adultă. În sfera inconștientă a psihicului nostru sunt depozitate toate amintirile emoționale din primii ani de viață.
Dezvoltarea emoțională are loc atunci când devenim conștienți de aceste experiențe interne dorind să înțelegem cum anume ne-au modelat. Dezvoltarea emoțională înseamnă și renunțarea la unele tipare relaționale disfuncționale pe care le-am învățat din relațiile avute în primii trei ani de viață cu cei care ne-au crescut.
Înțelegerea la nivel emoțional a felului nostru de a fi nu are niciodată loc în absența relației. Relațiile mature sunt acelea în care avem spațiu să creștem și ele se construiesc pe fondul internalizărilor unor limite suficient de sănătoase. Un mod eficient prin care ne putem da seama dacă limitele pe care le-am internalizat din relația cu proprii părinți sunt niște limite sănătoase, este cu ajutorul propriului nostru corp, a stărilor de siguranță simțite în raport cu propria noastră persoană, dar și cu cei din jur.
Personalitatea individului se conturează încă din primele zile de viață și asta deoarece, acesta se naște într-un mediu deja compus, creat.
Maniera în care ne comportăm cu prietenii, cu partenerul de viață, cu copiii noștri, arată o punere în scenă a unor nevoi nesatisfăcute din copilăria mică.
Mediul familial în care am crescut pune bazele interacțiunii cu ceilalți.
Satisfacerea nevoilor emoționale ale copilului de către părinții lui și gradul de frustrare optimă clădește o structură psihică funcțională.
Dezvoltarea emoțională
